Inainte se uita la stele si se intreba daca al ei “cineva” era pe undeva prin lume uitandu-se la aceeasi stea. Visa la magie, la zboruri si dorinte care deveneau realitate. Spunea mereu ca maine va fi mai bine si spera ca va fi.
Tacerea nu o speria atunci. Era prea ocupata sa priveasca norii si cometele ca sa se mai ingrijoreze de pericolele zburatului.
Usile deschise nu ii aminteau de oameni care plecau, ci de sanse si riscuri ce meritau a fi luate. Inima ii canta o serenada plina cu fericire si speranta, cu sfaturi despre cum sa fie intotdeauna dreapta, cum sa respire aerul curat. Inca mai stia sa respire pe atunci.
Iar cand ploua isi inchidea ochii si isi imagina poeme de dragoste rostite printre picaturi de apa si promisiuni ca suferinta nu exista.
Acum inchide ochii si isi doreste doar sa dispara. Acum isi doreste ca tacerea sa nu o traga dupa ea, sa nu o infunde intr-un intuneric mai adanc. Isi doreste sa isi sufoce inima la fel cum gandurile ii sufoca mintea. Apoi se intreaba daca cineva nu ii face asta chiar in acel moment.
A renuntat la vise iar sansele sunt intotdeauna pierdute. Nu se mai poate uita la nori pentru ca intotdeauna se risipesc intr-un final. Si a obosit sa fie mereu parasita.
Acum doar isi inchide ochii pentru ca e prea multa lumina pentru zilele astea.
