Eram așa armonioși, tu și cu mine…
Ascultam vâjâitul vântului printre frunzele de toamnă și gânduri despre tine și despre toate cele prin care am trecut împreună dansau printre crengi arămii. Îmi amintesc foșnetul frunzelor bolnave sub presiunea picioarelor noastre când alergam în parc jucându-ne de-a dragostea.
Mi-aș dori să aud lemnele troznind în sobă în tmp ce stăm întinși în fața șeminelui,iar fulgii de zăpadă să se topească lin pe genele tale. Să se audă o vioară pe fundal întreruptă doar de zgomotul unui tunet, apoi de râsul tău când mă ascund zgribulită în brațele tale și în secunda următoare camera se luminează a fulger. Apoi fulgii să se transforme în ploaie și simfonia transformării unui anotimp să ne mâmgâie îmbrățișarea.
Să-mi cânți încetișor la chitară și chiar dacă sunetele dispar pe rând în aer, senzația de liniște să rămână ca o metaforă între noi. Să-ți aud vocea ca un ecou distant de pe un tărâm îndepărtat, purtat de vând și oprindu-se acolo unde sunt eu.
Îmi amintesc tăcerea mai mult decât orice – acea rezonanță nevăzută ce există între doi oameni care nu au nevoie de cuvinte. O singură privire transformată într-un vector de sunete spune întreaga poveste a noastră. Și când tăcerea se rupe, melodia vocii tale este cel mai dulce lucru, unul de care nu m-aș putea sătura vreodată.
Aud sunteul apei care fierbe pe aragaz, motorul unei mașini, soneria telefonului și realizez că nu există nici cea mai mică șoaptă care să nu-mi amintească de tine.
Vom fi așa armonioși, eu și cu tine…
