Iubesc mirosul toamnei.
Se răsucește în aer, se ascunde după colțuri, se lasă deasupra lumii ca ceața dimineții, exact înainte răsăritului. Mă încântă mirosul de roșu, al merelor, al scorțișoarei și al dovlecilor și mai ales mirosul de porumbi proaspăt culeși în curtea de la țară. Verdele fad dezvăluie aroma unei veri abia trecute, a acelui moment în care fiecare anotimp se transformă în altul. Așa cum florile fac loc frunzelor, albastrul cerului va fi promisiunea iernii. Violetul rar împrăștiat pe cer miroase a un adio dureros, ca o ceață de nostalgie și dor de casă. Printre toate mirosurile astea se află și cel al gecii tale de piele si ceva mai mult, ceva unic, un miros căruia nu aș putea să-i dau vreodată un nume, dar aș știi că e al tău.
Mi-amintesc parfumul tuturor locurilor pe care le-am vizitat împreună, un pic aburit, dar încă suficient de clar pentru a le dstinge. Și toate amintirile au propriul lor miros. Nu știu cum, dar tristețea o asociez cu toamna, de parcă fiecare moment în care am fost tristă s-a întâmplat în acest anotimp.
Cu toate astea, totul se amestecă într-un vârtej de frunze moarte și se transformă în parfumul anotimpului meu preferat.
Iarna vine mereu parcă un pic prea repede.
