America mă enervează.

Din primele momente pe pământ american m-am simțit mai mult într-o lume extraterestră decât pământeană. Toată lumea mă întreba care-i scopul vizitei și nu mereu într-o manieră draguță. Am trecut prin tot felul de controale, pe la tot felul de ofițeri din aeroport care mai aveau un pic și îmi descoseau răspunsuri pe care nici cea mai bună prietenă a mea nu le știe. Zău? N-am venit să arunc o bombă în aer, credeți-mă pe cuvânt! Dar zâmbeam cu cea mai prietenoasă față pe care o puteam afișa în combinație cu durerea de stomac de la cuș-cuș-ul din avion și încercam să nu par frustrată, nervoasă și nerăbdătoare.
Proceduri, linii de așteptare, întrebări de probă, ștampile și semnături, verificări de securitate, pașapoarte, amprente, body scan iar la final obișnuitul Welcome to United States!


America mă amuză.

Prima întâlnire cu aceasta uriașă țară mi-a arătat lucrurile doar la suprafață: fast-food, zâmbete oriunde privești, SUV-uri. Îmi pierd echilibrul de fiecare dată când intru într-o clădire și sunt izbită de un val de aer condiționat. Abia pot să țin ochii deschiși de fiecare dată când intru într-o mașină și sunt izbită de același val de aer condiționat. Pe oamenii ăștia oare nu îi trage curentul, nu răcesc, nu îi doare în gât? Prima săptămână și aveam deja o bubă la gură de parcă aveam trei buze, nu două. Mintea îmi era prea supraîncărcată să gândesc limpede atunci.

America mă primește.

Îmi place aici. Știu ce trebuie sa spun și lucrurile pe care trebuie să le fac. Știu și îmi place modul cum societatea funcționează aici. Și totuși nu mă voi simți niciodată acasă în acest loc. Cu toate astea, de când sunt aici cred că am avut mai multe deja-vu-uri decât am avut în întreaga viață. Cine știe? Poate am trăit aici într-un trecut demult uitat. Mă simt ca și când îmi găsesc amintiri pe care le credeam uitate și îngropate. Mă uit împrejur și încerc să alung sentimentul că totul îmi pare atât de cunoscut. Știu că nu poate fi adevărat, nu am mai fost aici.
Da, semnele de circulație ca la proști, burgerii, străzile numerotate, totul pare atât de familiar.
E timpul recunoașterii. Căsuțele poștale, RV-urile, autobuzele. Pe toate le-am văzut la televizor.

America mă îngrijorează.

Cum poate o țară atât de civilizată să fie atât de înapoiată uneori? Gândul ăsta îl țin pentru mine totuși. Încerc să-mi țin gura când conversațiile pe care le am încep să tindă spre politică. În secret, îmi place România mea, și faptul că sunt româncă nu înseamnă o insultă sau acuzație. Înseamnă educație școlară și familiară la cel mai înalt nivel, înseamnă un sistem de sănătate pe care ni-l putem cât de cât permite (o să spuneți nu dar nu cred că vreți să plătiți trei mii de dolari pe un implant dentar sau o sută de dolari pe o radiografie cum am aflat că stau lucrurile aici), înseamnă iubire și solidaritate față de oameni. Americanii sunt prietenoși, sociabili, veseli, dispuși să ajute întotdeauna. Dar nu cred că reușesc să treacă de acel prag de politețe în spatele căruia vei găsi întotdeauna acele sentimente puternice care se nasc la noi.
În teorie cel puțin, căci nu sunt oarbă la toate porcăriile care se întâmplă în țara noastră. O familie ce a oprit când făceam hitchhike spunea că a auzit numai lucruri rele despre România. M-a întrebat dacă e adevărat. Nu am știut ce să răspund pentru câteva secunde.
Ideea e că totul aici e diferit. Nici mai bine, nici mai rău. Dar mă adaptez. Ușor.


America mă fascinează.

Întotdeauna a făcut-o și probabil nu va înceta niciodată. De fiecare dată când cred că am reușit să îi înțeleg cultura, oamenii, credințele și principiile, mă ciocnesc de după colț cu o față nouă și neașteptată a acestei țări atât de vaste. Trebuie să fie destul de stresant să trăiești cu ideea că ochii întregii lumi sunt ațintiți asupra ta. Un exemplu fie de urmat, fie de evitat, America nu lasă pe nimeni indiferent. Iubește-o sau urăște-o, nu există nimic între. După o lună și jumătate am toate aceste gânduri despre ce se întâmplă aici. Probabil voi păstra această ciudată și minunată țară în inimă atunci când voi pleca. Bănuiesc nimeni nu va mai vrea să-mi vadă pașaportul la întoarcere.

Nu mai sunt cine am fost.
O să iau acasă, în minte și în bagaj, mai multe decât am adus.

Shares:
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *