 |
| Sursă foto |
A fost odată un băiat care avea toate întotdeauna cuvintele potrivite, toate metaforele, alegoriile, sinonimele, antonimele și zâmbetele la el. Le folosea ca niște furtuni, uragane, trenuri, tobe… inimi.
Ea era doar genul de fată banală care citea mult și rostea vorbe pe care le găseai doar în cărți, stilouri și foi în locul unde dormea. Dar le împărțea pe fiecare în parte, chiar și atunci când el pleca diminețile. Le împărțea așa cum o barcă împarte apa, cum țigările împart plămânii, cum buzele împart alte buze, cum un artist își împarte inima.
Dar inima ei bate prea repede. Și nu sunt genul de bătăi pe care le avea când era mică și băiatul ei favorit i-a dat un sărut pe obraz, ci genul de bătăi pe care le simte când își împarte cuvintele cu el; pulsații ale inimii pe care le poți obține doar cu pielea neacoperită, dar nu genul acela de piele dezgolită, ci combinată cu priviri pe care își imaginează că le-a avut și Shakespeare pe vremea când era tânăr.
Ca și cum Romeo ar fi jucat cu Julieta exact acolo, ca și când Julius Cesar l-ar fi blestemat pe Brutus exact înainte să moară. Ca și când toate acele sonete nescrise din capul lui ar fi întrepătruns printre ale ei…
Un ocean de poezie înainte să-și atingă trupurile dezgolite.
Dar acum el o privește ca și când ar spune Dacă mă iubești cu tot ce spui că ai, de ce nu îmi dăruiești tot ce ai? Și înainte să realizeze, devine una din acele fete de la televizor pe care le urăște, iar el unul din acei băieți pe care îi adoră. Iar pielea ei netedă ține acum captiv un suflet lăsat pustiu.
Încet uită cum să folosească virgulele, cratimele, iar punctele le vede de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Dar toate acele romane pe care le-a citit se evaporă în fața ochilor ei arătându-i că tot ceea ce știe și tot ceea ce i s-a povestit a fost o minciună. Nici măcar scriitorii nu își țin aliterațiile în buzunar, ci le vedea împrăștiate pe podea, pod, pervaz, pat, pătură, pământ.
Doar dacă visurile și poveștile ei le-ar putea transforma în romane…
