Obișnuiai să-mi sufli în urechi în timp ce încercam să adorm.
Rădeam, îți dădeam tricoul la o parte și îți sărutam pieptul, urechile, sprâncenele până când niciunul dintre noi nu mai putea respira. Apoi mă numeai somnoros iubita ta, mă luai în brațe, și exact când închideai ochii… îți suflam și eu în ureche.
Niciodată nu aveai mărunt la tine pentru că obișnuiam să mergem în parc, să cumpărăm mâncare pentru porumbei și căței, să luăm parcul la picior și să-i hrănim. Nu am putut niciodată să rezistăm ființelor neajutorate. Probabil de-asta ne și iubim.
Obișnuiam să cântăm despre șosete sau alte lucruri absurde, obișnuiai să mă săruți pe frunte de fața cu părinții mei, obișnuiam să te sperii în timp ce conduceai, obișnuiam să plâng în brațele tale de fiecare dată când mai pierdeam un prieten. Obișnuiai să porți mereu aceeași cămașă de la mine. Obișnuiai să-mi termini înghețata atunci când eu nu mai puteam. Obișnuiai să crezi că vom fi așa fericiți pentru totdeauna. Eu nu.
Dar acum ești la o viață și la un calendar distanță și trebuie să învățăm să folosim acum, în loc de obișnuiam. Acum îmi scrii în fiecare zi, acum mă suni dar semnalul e întotdeauna prost, acum îmi spui că îți lipsesc.
Acum am buzunare pline cu mărunțiș de cheltuit de una singură și buzunare pline cu ore în care învaț cum să trăiesc fără tine.
