Vrei să se amintească de tine la fel de mult cum vreau eu să fiu lăsată în pace și uitată.
Pupilele tale îmi amintesc de pete de cerneală. Negrul topindu-se în maroniul lăptos, pupile ce ar vrea să fie perfect rotunde, dar nu sunt. Mi-ar plăcea să cred că sunt în formă de inimă.
Dar, din nou, nu tu ești cel îndrăgostit.
Știi că unul dintre cele mai grele lucruri în viață este să pleci de lângă cineva la care ții. Dar dacă ți-aș spune că devine totul mult mai ușor când spui îmi pare rău înainte?
Nu că o scuză ar face totul perfect…
Tonuri de apel goale și statice ne păstrează lumea într-un mister. Lumea mea, cel puțin. Gândurile tale sunt mereu semnate de versurile cântecelor, descriind orice situație, orice problemă, orice emoție. Îmi placea muzica, dar ajunsesem să o iubesc pentru că și tu o făceai.
Ascult acele melodii neînterupt, așteptând să mai simt ceva, orice…
Probabil că asta a fost încă o încercare nereușită de a-ți spune și eu adio.
Odată, când eram cu ea, a apucat-o o criză de plâns. Țipa ca apucata și mă lovea cu pumnii în spate. Am ținut-o strâns tot timpul. Aveam senzația că dacă îi dădeam drumul, se fărâma toată. […] Am strâns-o tare în brațe ca tremurul ei interior să se scurgă în mine. – La sud de graniță, la vest de soare (Haruki Murakami)
