Stau acum şi mă uit în faţa acestui monitor, acestei pagini. O pagină albă, cu câteva meniuri şi opţiuni, cu un spaţiu în care îmi arunc din nou şi din nou … şi din nou ideile. E un spaţiu în care m-aş regăsi în orice moment al vieţii, fără ca nimeni să-mi zică – băi nu e bine ce faci. Pur şi simplu, pun degetele pe tastatură şi încep să turui. Scriu şi scriu, fără să mă opresc. Ideile curg de 1 de ori mai rapid decât tastez. Iar când sunt plecat din acest spaţiu, mă pun pe o bancă, sau mă ia somnul în McDonalds, sau cine ştie, doar stând de vorbă cu cineva sau plimbându-mă prin oraş – analizez.
Observ o plasticitate a lumii, un gri închis, o ploaie continuă de toamnă, nimic viu. Nu există culoare, dar există scandaluri, există urlete la vecinul de la 2, există injurii la televizor, există minciună, există un sprint. O da, şi ce sprint. Un sprint lung al vieţii, în care, nu contează că cineva drag stă lângă tine, loveşte cu coatele şi te loveşte şi pe tine. La final ? – marele premiu, o viaţă extraordinar de fericită, raiul pe pământ. Chiar, te-ai întrebat vreodată, dacă există raiul pe pământ ?
Ai încercat vreodată să simţi raiul, nu să-l vezi, să-l simţi ? – să te opreşti o secundă şi să nu te uiţi la maşini de lux, palate şi piscine de fiţe, nu.. nu ăsta e raiul. Să simţi un câmp plin cu flori într-o poză de apus, un apus de vară. Un moment în care să închizi ochii şi să simţi, să simţi inspiraţia. Înspiraţia aceea care ştii sigur că te va duce acolo unde trebuie. Să laşi Facebook, Google, Hi5.. dragostea nu vine prin astea. Viaţa nu se câştigă pierzînd timp, se câştigă pierzînd timp lucrând, exersând. Acum mă vei considera workaholic, nu sunt aşa, nu mă cunoşti.
Viaţa nu e film, defapt este, scuze. Este un film, dar e unul real, e unul în care tu joci, tu îţi ai rolul pe lângă multe alte personaje secundare şi episodice, cele principale le-am sărit, dar ştii bine că mai sunt şi ele cu tine, apar pe parcurs. Gândeşte-te că persoanele ălea, la rândul lor şi principale în filmul lor şi tu eşti secundar, iar aici intervine diferenţa. Poţi fi dat oricând jos de pe scena ta, iar aici e nevoie numai de un personaj episodic la prima vedere. Revenind la lume, te uiţi la ea şi vezi parcă aceeaşi oameni, cu capul în pământ, târând o servietă sau o sacoşă cu pâine. Nu te miră nimic, nu ? e ceva obişnuit, nu ? – însă când vezi că ei defapt, parcă au vrut altceva de la viaţă, tot nu te mai miră ?
Acum .. hai să ne gândim, câţi tineri nu ştiu ce vor de la viaţa în clasa a XII-a ? câţi tineri se droghează ? câţi tineri preferă să-şi arunce viaţa pe geam şi câţi să facă ceva cu ea ?
