Mereu m-am întrebat de ce lumea îmi pare atât de întunecată chiar și când soarele se arată de după nori. M-am găsit deseori urmând umbrele mai des decât lumina. Poate voiam doar să fiu singură, poate iubeam întunericul.
Ai încetat să te mai joci cu prăjturele în formă de inimi și ai făcut din a pune bucățile inimii mele la loc misiunea vieții tale. Păcat că inima mea e ca un joc al Perfecțiunii. Toate piesele au un loc specific unde trebuie să fie, și dacă nu le potrivești pe toate înainte să expire timpul, cad din nou. Ai insistat că o să reușești într-un final. Am insistat că sunt acel gen de puzzle imposibil de rezolvat. Erau prea mulți de x și prea mulți de . Dar poate îmi plăcea ideea de piese micuțe rostogolindu-se pe podea, lăsându-mi o urmă pe care o urmăream mai târziu. Îmi plăceau jocurile.
Nu am crezut în magie și nici în vise devenite realitate. Și totuși eu eram magia neagră ce-ți transforma lumea în cenușă în loc de aur. Îmi ziceai că nu contează, că încă puteam deveni prințesă dacă voiam. Dar nu am vrut să aud. Îmi era prea teamă că o să cadă coroana și o să-mi zgârie fața. Mereu am crezut că meritam totuși asta.
Cântecele de la radio din mașina ta au apus de mult. Acum, tot ce auzi sunt sunete goale ce încearcă să-și facă melodiile auzite. Acum asculți doar tăcerea, muzica furișându-se înapoi în umbre. Poate că tot ce am vrut a fost să ai un motiv să încetezi în a mă asculta pe mine.
P.S. Mi-ai pansat inima și apoi a sângerat iar. Dar nu-ți voi spune asta. Nu pot.
Acum nu mai sunt așa mulți x și așa mulți .
