 |
| Sursă foto |
Vindecă-mă, te rog! șoptea dorințe îngerești în timp ce degetele i se strecurau printre ale lui și lacrimile își făceau loc pe obraji.
El a zâmbit dulce și și-a apăsat buzele reci peste fruntea ei fierbinte, prefăcându-se că ar putea face ca totul să fie bine doar cu șoapte calme și strângeri de mână. Dar în structura lui inutilă nu exista magie și nu va fi vreodată capabil de miracole.
Ea îl credea atunci când ar fi trebuit să nu o facă.
Și-au irosit după-amiaza de joi alergând după un curcubeu, sărutându-și nasurile roși și cântând versuri ce se doreau a fi vesele.
Oricât de mult și-ar fi dorit, sperat, visat să dureze, totul se îndrepta doar spre calea unui dezastru, nu a unui curcubeu. Nu pentru ei, unde viața era mai mult ca o tornadă.
Au făcut dragoste și și-au băut cafeaua într-o dimineață de sâmbătă, printre cearșafuri palide. Inimile lor cu urmele degetelor după strânsori puternice și hainele lor acoperind doar trupuri cu suflete ca vremea de ploaie nu mai ajutau la acel te iubesc care înainte era suficient. Acum aceste cuvinte cădeau sub semnul întrebării.
Într-o dimineață s-a trezit cu soarele explodând prin fereastră, făcându-i fața albă ca varul atât de strălucitoare încât înălbea și cafeaua vărsată pe pat.
O să-ți cumpăr o stea, o să-ți numec o grădină, o să prind fiecare fluture în palme, o să te țin în viață! dar tot ce făcea ea era să-ți întindă degetele tremurânde spre lacrimile lui, cerșind căldură și alte cuvinte pline de promisiuni pe care știa că nu va mai putea să și le țină.
Într-un singur moment etern, pământul a cunoscut mai multă durere decât ar fi putut vreodată suporta. Și s-a facut întuneric.
