Îmi amintesc de bunicul în ultimii ani stând întins în patul vechi din odaie, lângă plita ce servea pe post de aragaz și sobă. Avea ochii deschiși și încerca în zadar să-mi spună ceva, ceva ce aproape niciodată nu reușeam să înțeleg. Bucuria pe care o aveam când eram copil și intram în casa bunicilors-a transformat pe parcurs în durerea vederii bunicului pe acel pat ce avea să-i devină patul morții. Intram și stăteam un timp în tăcere lângă el. Acum acel timp îmi pare a fi fost prea puțin…
E un final prea trist pentru o viață la fel de tristă, o viață ce putea fi altfel: mai lungă și mai bună. Mi-as dori ca eutanasia asistată și voluntară a oamenilor să se legalizeze și în România. Aș vota și aș susține-o. Când aflii că ai o boală ca Parkinson, Alzheimer, Huntington sau oricare din acele boli ce te transformă din om în neom, pentru ce să mai trăiești să ajungi în stadiul final? De ce oamenii care te iubesc să te vadă la nivelul cel mai de jos pe care îl poate atinge o ființă umană, nebunia? Mulți știu despre Parkinson că este doar un simplu tremor al articulațiilor. Lucrurl acesta e total greșit, boala având implicații atât pe nivel fizic, psihic, cât și emoțional. Care-i rostul, când ți se ia propria personalitate, să mai trăiești, lăsând în uma ta doar o umbă vagă a ceea ce ai fost odată?
Lăsând asta la o parte, îmi dau seama acum că deși bunicul a făcut parte din copilăria mea, nu știu nimic despre el, altceva decât cele aflate de la bunica sau de la mami. Cred că în interiorul meu, am supra idealizat bunicii. Ei sunt diferiți de părinți. Părinții pot fi văzuți obosiți, supărați sau nervoși, în schimb bunicii, când vine vorba de nepoții lor, sunt mereu într-o stare bună. Pentru copii, ei sunt persoanele dulci, cu părul gri, cu riduri pe față, care fac toate poftele, dar în același timp lucrează la personalitate, formând un om bun. Asta fac și părinții, bineînțeles, dar de multe ori ei pot părea tiranici în ochii copiilor.
E ciudat să te gândești că bunicii au avut un trecut. Îl știi din povești și auzite într-un fel abstract, dar nu îți dai seama că vrei să aflii mai multe decât atunci când începi să povestești că a fost un om bun, că te-a crescut până când s-a îmbolnăvit iar spre final nici nu te mai recunoștea. Atunci realizezi că bunicui au avut o viață mult înainte de existența ta, că au fost tineri, copii care la rândul lor au avut bunici și o întreagă viață înaintea lor.
Știu că a crescut într-o familie de țărani, cu un tată nu foarte afectiv ce nu a știut niciodată să își facă dragostea cunoscută copiilor (asta dacă a simțit-o vreodată). Am în minte o imagine sepia, poate alb-negru cu un băiat alergând prin curte, cu haine murdare și largi, lucru care nu îmi spune absolut nimic despre el. Am mai aflat că a lucrat în București pe șantierele de costrucții. Mi-aș fi dorit să îl întreb cum a fost, ce făcea mai exact, aș fi vrut acum să stau să îl ascult ore întregi povestindu-mi despre viața lui. Acum aud povestindu-se doar despre moartea lui…
