Dragă tu,
Da, tu, cea care îți mângâi depresia cu palma tremurândă! Ziua de mâine nu merită să fie așteptată. Sigur, va fi soare (cu o mică șansă de ploaie), sigur, vreun copil în parc va zâmbi și sigur, viața merge mai departe.
Dar nu e ca și cum cuiva chiar i-ar păsa.
Tu doar vrei ca cineva să te iubească. Cu certuri, cu lacrimi, cu tot tacâmul. Poate nu ți-ai mai petrece sâmbetele ghemuită sub pătură încercând să urmezi tiparul de inspirat-respirat. Poate nu ai mai număra secundele, dar problema e că nu vor fi niciodată de ajuns. Problema e că nu există nimic acolo afară ce să poți iubi și mai ales care să te poată iubi.
Nimeni nu ascultă.
Ți-aș mai scrie o scrisoare dar sigur nu ai citi-o. Ești blocată în interiorul tău, țipând la propria-ți inimă și întrebându-te dacă mai există ceva acolo (sau cineva) care să te audă.
Știu că ai vrea să-ți cuprinzi gâtul cu degetele și să strângi, să te autodistrugi, ai vrea să te sufoci (e mai ușor decât respiratul), ai vrea să adormi și să nu te mai trezești vreodată, ai vrea să-ți găsești visele și să le sfărâmi pe fiecare în parte. Ai vrea să mori.
Înțeleg. Dar e timpul să te trezești și să lupți. Depresia e ca un război: fie câștigi, fie mori încercând.
