Ai face bine să-ți amintești cuvintele astea, căci o să le zic o singură dată.
Mi-ai spus să nu-mi mai fac griji, pentru că lumea se poate descurca și singură, iar eu mă pot întoarce la gustul dulce al viselor de vară. Ți-am spus că am coșmaruri, nu vise și că dorințele mele erau departe de a mai fi îndeplinite. Poate am vrut doar să știi adevărul. Dar uram să-ți văd fața contorsionându-se de durere, doar pentru că mă iubeai prea mult.
M-am trezit cu tine scriindu-mi cuvinte în palmă. M-ai numit frumoasa din pădurea adormită și mi-ai închis pleoapele ca ale unui mort. Nu am mai deschis ochii decât atunci când soarele era mult prea sus pe cer pentru a mai fi dimineață. Și totuși nu-mi doream să o fac, însă știam că trebuie, măcar pentru tine. Mă ofilesc. Poate că nu voiam să cred cuvintele astea, dar lacrimile mele le credeau, așa că au șiroit pe obraz.
Am încredere în tine. Am încetat să mă mai plimb prin cimitire nopțile, dar îmi plăcea să-mi imaginez povești despre numele scrise pe morminte. Mi-era teamă că într-o zi îmi voi găsi numele scris acolo (sau al tău). Poate aveam nevoie să cred în ceva. Poate aveam nevoie ca tu să crezi în mine.
Dar acum cred că doar sunt singură.
