 |
| Sursă foto |
Astăzi m-am trezit cu o durere de cap și o lipsă de inspirație. Am făcut un colier din bucăți de fructe și semințe, apoi l-am dat unei fetițe în parc pentru că părea tristă. M-am întrebat dacă eu mă gandesc uneori de ce suntem oameni. În fiecare zi, i-am spus.
A fost una din acele zile când vremea a fost prezisă greșit și ajung acasă plină de ploaie. M-am plimbat pe pod cu parul lipit de față și degetele în buzunare deși n-avea niciun efect, căci și ele erau ude. Atunci m-am gândit că dacă aș sări suficient de repede, m-aș confunda cu picăturile și nimeni nu m-ar vedea.
Ești liniuța din numele meu și știi că arată bine doar dacă e lângă numele tău. Ești o melodie furioasă de pian în capul meu, așteptând ca o baladă tristă să-i ia locul. Ești format din toate cuvintele neobișnuite din vocabularul meu, cuvinte pe care nu le folosesc vreodată pentru că nu le merit. Ești persoana care mi-a găsit fosila de inimă și a transformat-o așa încât să fie păstrată.
Te-am văzut pe pod chiar după ce m-am gândit să mă evapor în aer. Erai acolo îmbrăcat într-un albastru roial și negru. Chiar și prin ploaia deasă îți puteam vedea zâmbetul. Tu reprezinți luminile orașului care nu își învață vreodată lecția. Luminează prea tare până se ard.
