 |
| Sursă foto |
Continuă să respiri, îți spune toată lumea. Dar tie îți e prea greu să-ți urmărești cicatricile, chiar și în lumina lunii. În mintea ta tu dansezi liberă, cu ochii închiși, așteptând să te ciocnești de ceva, orice. Ai urechile astupate, sângele rece ca gheața, visele întunecate, plămâni înfundați, iar ei îți spun să respiri.
Doar că acum nu mai ai timp să asculți la lucruri pe care nu le înțelegi.
Poveștile de groază par mult mai reale noaptea și speranța mult mai neexistentă. Vezi tu, ai particule de sticlă curgându-ți prin vene, așteptând să ajungă la inimă și să o sfâșie, fugind din ce în ce mai repede până se ciocnesc și cu plămânii și apoi… tu chiar nu mai poți să faci ceea ce îți zic ei, să respiri.
Te ucizi, încet, cu prea multă depresie și prea puțin aer. Te scufunzi printre amintiri pentru confort, sperând că în ele vei găsi speranța, dar iubito, nu îți poți aminti lucruri care nu au existat vreodată.
You might break.
