M-a lovit duminica in timp ce ma plangeam lui M. Uitasem de asta si oricum atunci cand imi aminteam vag nu ii dadeam importanta. Duminica insa a fost diferit. Am inceput sa o consider o posibilitate. Acum sa va spun despre ce e vorba:
Probabil va amintiti ca intr-un post precedent am scris despre cat sunt de terorizata de cantatul in pubilc. Ei bine, acum am gasit o posibila explicatie. Nu stiu daca are vreo relevanta, asta o sa astept sa aflu de la psihologi. (care sunteti?)
Cand eram mica nu aveam nicio problema in a canta in fata celorlalti la serbari sau la tot felul de festivitati organizate la scoala (chiar si la gradinita). De fiecare data aveam ceva de cantat si o faceam cu placere. Asta pana la un moment dat cand pe clasa a 3 a cred…a trebuit sa cant ceva..la o serbare de sfarsit de an. Invatatoare l-a rugat pe tata sa ma ajute fiindca nu stiam melodia, nici versurile (era ceva cu…domnisoara acceptati acest dans….sau nu mai stiu). Zis si facut. Intr-adevar a luat ceva timp pana m-am obisnuit cu linia melodica, asta pentru ca o tot incurcam si cantam altfel. In sfarsit, a venit si serbarea, eu am pasit victorioasa in fata si am inceput sa cant. Se pare ca nu o faceam bine fiindca tata (de la vreo cativa metri) a inceput sa lalaiasca incet sa ma aduca pe fagasul normal. In momentul ala m-am pierdut. Nu mai stiam ce cant, cum cant, am terminat doar melodia, am vazut ca lumea aplauda si doar mai apoi mi-am dat seama ca faceau asta pentru ca nu stiau melodia.
Am fost un copil distrus dupa asta. Credeam ca tata s-a suparat pe mine pentru ca am gresit….
De atunci…mi-e pur si simplu frica sa nu gresesc. De asta am atatea emotii…
Acum…va rog veniti cu ceva pareri.
