Recent am descoperit ca de fiecare data cand am o stare din aia de-mi vine sa ma urc pe pereti de ciuda incep sa ma gandesc ca-s singura. Si nu, nu va ganditi la ceva de genul: ”vai…nu am pe nimeni, sunt doar eu, nimeni nu ma intelege..bla bla bla”. E mai degraba: ”oare chiar fac eu parte din ceva? sau incapatanarea mea de a lucra individual merge prea departe?”. Adevarul e ca niciodata nu mi-a placut sa fac parte dintr-o echipa.
Am impresia ca ma descurc mai bine singura in majoritatea lucrurilor pe care le fac si nevoia de a ma consulta cu cineva nu-si face simtita prezenta. Avem aici sportul drept exemplu: probabil o sa vi se para destul de ciudat, dar nu imi place niciun sport de echipa. Ma uit doar la fotbal…altceva nu. Intotdeauna am apreciat mult mai mult atletismul, gimnastica eventual si cateva chestii ce tine de sarituri, insa atat. Cand e vorba de lucrat la un proiect, ma conformez si imi aplic (in minte) cateva palme zdravene de fiecare data cand imi vine sa dau cu cineva de pereti.
NU judec, dar cand il vad pe unul ca-si striga disperat parerile de om fara minte (adica….va dati si voi seama cand cineva nu gandeste) nu pot sa imi stapanesc cheful de a-l trezi la realitate. Pe de alta parte, exista unele persoane cu care lucrez foarte bine in echipa, dat fiind ca avem cam aceleasi pareri si ne intelegem cand vine vorba de a lua o anumita decizie. Din pacate, acele persoane sunt prea putine si nu ajungem de obicei sa colaboram. Sunt constienta ca lucrul in echipa e ceva esential….si stiu sa ma stapanesc cand trebuie, pot sa lucrez cu alti oameni intr-un mediu favorabil….insa prefer sa ma descurc singura. What about you?