Cum veneam eu agale într-o zi de la librăria proximă, gândindu-mă adânc la implicațiile sociale ale teoriei lebedei negre și alte prostii metafizice la care mă gândesc eu după o tură culturală printre rafturile cu miros de carte nouă de la Cățeaua Leșinată mă lovește brusc în piramida lui Maslow o nevoie mai degrabă fiziologică. Întunericul își întinsese de mult aripile asupra orașului, și în afară de niște becuri anemice în vârful unor stâlpi de iluminat din capătul străzii totul era cuprins de o beznă cumplită. Nu știu sigur câte becuri erau sau dacă era doar unul deoarece ședințele de lectură au tendința de a-mi afecta grav simțurile și structurile psihomotorii dar clar era că trebuia să mă ușurez și cât mai repede. M-am orientat cu greu către un colț mai retras. Pe la jumătatea acțiunii mele s-a întâmplat ceva extrem de straniu.
Fără nici o avertizare prealabilă, fără nici un semn, dintr-o mișcare vârtoasă tot pământul s-a mișcat la 90 de grade și m-a pocnit drept în față. Fusesem luat pe nepregătite și eram în stare de șoc. Lipsit de reacție în fața acestui fenomen imposibil, am fost făcut knock-out de planeta care se răzbuna pe mine, probabil pentru lipsa mea de respect pe care o arătam urinând pe ea. Simțurile îmi erau mai ascuțite ca niciodată. Simțeam zăpada fierbinte pe față, în urechea dreaptă și în nas. Fulgi grei de zăpada îmi aterizau pe față și pe corp și eu îi simțeam acoperindu-mă ușor-ușor. Mă simțeam neputincios, paralizat chiar, în timp ce în aer plutea un miros ciudat de amoniac. Atunci am renunțat în a mai lupta sau a mai număra fulgii care îmi atingeau față și am capitulat somnului. A fost o experiență de-a dreptul ezoterică pentru mine, cu unicorni galopând gingaș printre blocurile înghețate, pitici verzi care m-au cotrobăit prin buzunare și chiar la un moment dat mi se părea că l-am văzut și pe Isus trecând pe lângă mine și dând dezaprobator din cap.
Intrasem într-o fază a somnului neagră și lipsită de evenimente, care era o binecuvântare pentru mine dat fiind faptul că luasem o pauză de la durerea cumplită de cap și greața care îmi răscolea stomacul. Era cald afară și ningea liniștit iar eu îmi vedeam de treabă mea când am simțit un ușor ghiont în partea dreaptă. Posibil că piticii hrăpăreți să își fi făcut iar apariția, dar eu nu aveam nici chef nici energie să mă trezesc așa că am ales să ignor, știind că vor plecă plictisiți. O mână se strecoară printre mâna și fața mea și mă apucă de guler ridicându-mă în aer cu o forță impresionantă. Reușesc cu greu să deschid un ochi să văd cine îndrăznește să mă deranjeze dar îl închid repede la loc. Din scurta privire pe care am tras-o trag două concluzii: 1. deja era lumină afară și 2. tipul din fața mea era Schrodinger. Sunt uimit. Se făcuse deja ziuă?
Decid să mă culc la loc. Schrodinger în schimb insistă și îmi spune pe un ton autoritar:
– Hai sus, c-avem treabă!
Hmm, oare ce treabă o avea ăsta cu mine? Îmi adun puterile și îi zic calm:
– Domnule, te rog frumos să îți vezi de treaba ta și să mă lași să dorm. Eu nu vin la dumneata acasă să te trezesc din somn, ba mai mult, și într-un mod insolent.
Dar el nimic, o ținea pe a lui cu trezitul. Mă întreabă:
– Unde stai, mă?
Pesemne era ceva extrem de important. Mă hotărăsc să îi răspund, dar văzându-l încă dezorientat îi arăt și cu degetul blocul în care locuiam și care nu era nici la 100 de metri de locul unde ne aflam. Începe să mă târască pe umăr spre bloc. Vajnic om pentru un cercetător. Din cauza legănăturii adorm la loc.
Următoarea fază ciudată din visul meu fantastic a fost când mă simțeam picând în gol. Și tot am picat și am picat până când am aterizat pe gresia din bucătărie. M-am trezit din cauza panicii și m-am uitat în jur. Nevastă-mea îl îmbrâncea pe Schrodinger afară din casă și îi strigă furioasă: