Mi-ai povestit că atunci când erai mic prindeai fluturi pentru că ți se păreau prea frumoși pentru lumea asta. Atât de frumoși încât te înspăimântau.
(întotdeauna mă numeai cea mai frumoasă fată de pe planetă)
Era decembrie și singurul motiv pentru care îmi doream să fii lângă mine era să îmi construiești îngeri de zăpadă iar eu să le stric aripile.
Ai vrut un zmeu de ziua ta, așa că ți-am cumpărat unul în formă de liliac, l-am dus pe plajă și l-am privind zburând deasupra oceanului, pentru ca apoi să se prăbușească în valuri de atâtea ori, până s-a rupt. Am alergat să-l scot din apă și mi-ai spus că semănam cu o zeiță a marinarilor pierduți în ape.
După ziua aceea, ai aruncat zmeul în fundul garajului și ai uitat de el. Ai început să vobești despre unul nou, mai bun, mai puternic, care să zboare mai sus.
Îmi zic uneori că nu am fost niciodată destinați să rămânem împreună, eu blocată în ocean privind oameni înecându-se, tu agățat de zmei rătăciți printre nori.
Într-o zi am găsit o rândunică rănită la aripă, am alergat disperată cu ea la tine, sperând că o putem ajuta.
Pe vremea aceea încă mai credeam că ai fi putut salva ceva.
Ai luat pasărea speriată în mâini și înainte să te pot opri, i-ai rupt gâtul cu un sunet înspăimântător.
E ok, mi-ai spus zâmbind superior, care-i rostul în a trăi, dacă nu poți să zbori?
Tu nu te-ai putut salva nici măcar pe tine.
