Eu și cu El Hombre suntem probabil printre cei mai cheltuitori oameni pe care-i cunosc. Pur și simplu nu ne șade bine cu banii în buzunar mai mult de câteva zile. Poate pentru că suntem tineri, la început de drum, de vreo 2 ani pe banii noștri și tot de pe atunci scăpați de pe băncile facultăților. Ei bine totul e bine și frumos până când luăm salariile. Și atunci parcă toate nevoile noastre comune intră într-un conflict de interese din care cu greu mai ieșim.
Împărtășim amândoi pasiunea pentru gadget-uri așa că nu ne-am sfiit niciodată să dăm banii pe console, telefoane, ebook-uri, lcd-uri, laptop-uri și netbook-uri etc. Însă după ce ne facem stocul anual ne rămân doar obsesiile fiecăruia separate. Eu mă întorc către magazinele de haine, accesorii și cosmetice și el către magazinele virtuale de cabluri și dvd-uri originale cu filme și jocuri. Săptămâna trecută am picat cum nu se poate mai prost pentru mine: schimbul doi. Adicătelea am terminat programul de lucru la 22:00.
Evident, El Hombre mă așteaptă în curtea companiei cu mașina că doar nu-și lasă mujerea să vină singură cu autobuzul la ora aia când se știe că doar bagabontii se mai urcă în el profitând de programul neprelungit al controlorilor RATP. M-am urcat în mașină bodogănind ca de obicei că a fost o zi nașpa, că sunt nervoasă, etc.
Știți voi că muncă pe care o face fiecare e cea mai importantă, stresantă și oricât de ușoară ar fi (deși a mea nu-i să ne-ntelegem) tot trebuie să faci acolo un pic de caz, să dai ochii de trei ori peste cap ca să te scuzi într-un fel că n-ai avut răgaz să pregătești nici măcar o farfurie de cartofi prăjiți. Și cum bodoganeam eu așa, încercând să mă liniștesc că doar urmau 5 zile de mini-vacanță si cumva toate motivele de a-mi manifesta hiperactiv crankiness-ul trebuiau să dispară, El Hombre pornește motoru, se uită galeș la mine și-mi zice:
-Știi ce am luat azi?
Pentru un moment mi-a stat inima în loc. Am zis că mi-a cumpărat cadoul de ziua mea anticipat. Deja pusesem un zâmbet larg și tâmp pe față. Era totuși ceva ciudat, de ce mi-ar fi zis cu 2 săptămâni înainte? Ei, poate n-a mai avut răbdare îmi ziceam în sinea mea așteptând răspunsul lui care întârzia puțin să apara datorită manevrei de ieșire din parcare.
-Un cablu hdmi. Stai liniștită nu a fost decât 200 de lei.
-200 de lei?! Păi eu când am venit cu fondul ăla de ten pe care am dat aproape tot atât mi-ai zis că din alea că mai bine îmi șade fără, și mi-ai aruncat-o și pe aia că mi-am greșit nuanța. După ce că dădusem o cârcă de bani m-ai mai făcut să îl abandonez subtil in vreun colt uitat al lucrurilor de care “cine stie cand o sa mai am nevoie” (as in never!)
Era clar, visele mele erau spulberate, strangulate undeva de un cablu negru și gros pe care aveam să-l întâlnesc acasă.
Cablu HDMI, zici? Am înțeles. Super tare. Nu ar fi fost nicio treabă dacă acestui cablu nu i-ar mai urmat alte 3 și dacă, după toate astea, aș mai fi reușit să închid ușa de la dormitor.
Ce vreau să zic este că orice am face noi nu reușim să economisim. Abia am strâns din fund să ne luăm biletele de avion și cazarea pentru vacanța in Amsterdam. Și că nu reușim să ne împrietenim cu prioritizarea. Deloc. Nu îl acuz pe el fiindcă fix așa sunt și eu. Dacă-mi pică pata pe ceva apăi îmi cumpăr. Știți melodia aia cu “Crap I buy on e-bay?” That`s me.
Am încercat la un moment dat să facem liste, să ne stabilim prioritățile, dar întotdeauna apare ceva neprevăzut. Că e un cablu hdmi, că e colecția de filme în original a lui Almodovar, că sunt botinele cele noi de la Zara, că-i geanta aia mișto de la H&M… niciodată nu reușim să cheltuim doar pe ce avem strict nevoie.
Dacă aveți experiență în așa ceva și vreți să împărtășiți cu noi câteva sfaturi sunteți bineveniți.