Nu de mult m-am întâlnit în oraș cu una dintre prietenele mele. Se despărțise de ceva vreme de prietenul ei și știam eu că nu e în apele ei. Am ieșit la o cafea și tot așteptam să înceapă conversația, să se descarce, știți voi, că între fete. Ea stătea tăcută, fuma țigara, bea din cafea și privea în gol. Eu nu știam de unde să încep, ce și mai ales cum să spun. Știți voi că în astfel de situații cuvintele sunt de prisos. Dacă-i ziceam clasicul “lasă-l că nu știe ce a pierdut, oricum nu te merita” nu era bine pentru că fuseseră împreună mai bine de un an și din asta ar fi reieșit că eu am observat cum era el de fapt și nu i-am atras atenția. Dacă o luăm pe partea cealaltă “off, vă stătea atât de bine împreună, păreați făcuți unul pentru celălalt” iar nu era bine, că se supăra și mai tare și s-ar fi autoînvinovățit și mai mult gândindu-se că a făcut ea ceva greșit dacă a sfârșit fiind părăsită de omul cu care forma un cuplu perfect. Așa că tăceam eu, tăcea și ea. După vreo 30 de minute de sorbit cafele și pufăit țigări, a spart ea gheața acalmiei:
De ce rănim doar de dragul de-a o face?
–Auzi, tu crezi că sunt grasă și că arăt urât? Sunt eu o persoană plictisitoare care n-are niciodată ceva interesant de spus?
Apăi fix la întrebările astea două nu m-aș fi așteptat. De unde până unde? Bineînțeles că i-am răspuns negativ că nu are de ce să-și facă probleme că arată bine exact așa cum e iar de plictisitoare nici nu încăpea discuția. Apoi am încercat să intru în firul problemei, cât de subtil am putut eu atunci, și s-o întreb de unde și până unde s-au născut temerile astea. O vagă bănuiala aveam eu, că nu trebuia să te tragi din Freud și Jung ca să ghicești, dar o așteptam pe ea să vorbească și să se descarce. După ce a oftat de câteva ori, a mai tras aer în piept, și-a aranjat părul privind în jos, mi-a spus:
-Păi știi, mi-a reproșat el toate astea aseară la telefon. Mi-a spus că trebuie să mai slăbesc și că eu n-am dat totul în relația cu el. Și mi-a aruncat așa, mai în glumă mai în serios, că se plictisea atunci când ieșea doar cu mine.
Mi-am dat seama atunci că nu îi era deloc ușor să vorbească despre asta, și am încercat s-o calmez și să-i spun că sunt doar răutăți gratuite și reproșuri fără fundament. Știam că nu aveau s-o ajute prea mult cuvintele mele, dacă cel cu care împărțise atât de multe și îi fusese iubit credea acum asta despre ea.
Și acum ajung la două probleme.
De ce i-ai spune lucrurile astea unui/unei fost/foste? I-ai dat papucii, v-ați despărțit, ai făcut-o să sufere…la ce bun să-i faci viața un calvar? Cu ce te ajută?
De ce ne lăsăm atât de mult influențati de părerea celor din jur? Și de ce încrederea noastră în noi e atât de facil zdruncinată de câteva vorbe care nu au niciun fundament real?
E greu să te desparți de cineva, dar și mai dureros e atunci când cel care te-a părăsit îți anihilează practic orice dorință de a merge mai departe, atacându-te ca om si ca femeie, doar așa dintr-o răutate aparent ingenuă.