Se intampla uneori sa fac pe proasta. De ce? Pai, in general, fac pe proasta pentru a nu pune intr-o postura jenanta cealalta persoana, deci pentru a evita situatii penibile inutile; si prefer sa las omul sa vorbeasca, ii las impresia ca ma convinge, ba chiar ii mai pun si o intrebare-doua, sa vad pana unde ajunge. Anyway, toate astea au o limita. Am momente cand sunt atat de iritata de incercarea unora de a ma duce cu zaharelul sau de a se ascunde dupa deget, incat explodez! Si in momentul exploziei ii zic omului la modul cel mai sincer si franc cu putinta tot ce cred despre el, chestie care de obicei dezarmeaza, socheaza, chiar sperie.
In ziua de azi e atat de greu sa fii sincer si sa spui lucrurilor pe nume, incat, atunci cand faci asta, lasi interlocutorul fara cuvinte! Sunt atat de satula de mastile voastre! De ce ne ascundem atata, de ce ne e atat de greu sa spunem ce simtim, ce ne dorim, ce iubim, ce uram? De ce trebuie sa fim ipocriti? De ce trebuie sa parem reci, cand ne dorim cu tot sufletul o chestie? De ce trebuie sa pozam in amici cand, de fapt, ne dorim mai mult? De ce trebuie sa spunem `nu` cand de fapt e `da? De ce? Orgoliul, teama de a fi respins? Astea sa fie motivele?
Probabil ca da… Dar, din pacate pentru ipocriti, mastile lor sunt usor de descifrat. Si in acel moment devin chiar penibili. Asa ca nu e mai bine sa spuneti de la bun inceput ce vreti de la viata asta? Eu zic ca iesiti mai castigati. Chiar daca sunteti respinsi, macar sunteti impacati ca ati spus si ati facut exact ce ati simtit. Eu chiar sunt impacata cu mine insami din punctul asta de vedere. Cred ca e groaznic pentru voi, cei cu masti (sau cu `vrajeala`, cum se numeste acum), sa traiti cu regretul ca n-ati spus sau n-ati facut ce trebuia, atunci cand trebuia, doar din teama, orgoliu sau mai stiu eu ce motive stupide!
Consider valabil cliseul conform caruia ”adevarul e cea mai buna minciuna”. Ba chiar putem extinde la a spune ca ”adevarul e cea mai buna `vrajeala`”:)
