…să mă las de fumat. Da, știu mama că și tu-mi citesti blogul, și că ai aflat mult mai târziu despre nefericita mea îndeletnicire, și, mai rău, că încă îți zic că vreau să mă las. Adevărul e că… momentan nu vreau. Nu îmi place să mă ascund după firul de păr, să mă lamentez că am încercat și că n-am putut, că tentația și obișnuința sunt prea mari iar dependența e greu de controlat. De ce să fiu ipocrită cu mine însămi și cu cei din jur? Părinții se exclud,evident, lor le împărtășim doar ce credem noi că nu-i afectează prea tare. A nu se înțelege greșit, nu, nu-i mințim, decât așa puțin prin omisiune ^.^) Glumesc, desigur. Părinții știu tot chiar daca nu le spunem noi.
Acum două săptămâni am primit o invitație drăguță de la Diana Vasiliu de a mă alătura unei ședințe de terapie anti-fumat marca Allen Carr. Știam demult de cartea lui, cunosc și eu persoane care s-au lăsat de fumat după ce au citit-o și sunt convinsă că ar avea rezultate și pentru mine dacă mi-aș dori. Dar ca ceva să se întâmple, ca lucrurile să se miște trebuie să vrei și tu asta. Ori la mine în acest moment nu există nici dram de dorință în sensul ăsta. I-am mulțumit Dianei frumos pentru invitație și i-am spus că am să o anunț până pe 28 octombrie ce am hotărât. Evident răspunsul e nu. Era o oportunitate de a cunoaște bloggeri cu același viciu, persoane care au scăpat definitiv de el, dar ca să fiu sinceră nu voiam să fiu eu cârcotașa care ar fi scris la finalul evenimentului și după citirea cărții că pentru ea n-a dat rezultate. Când de fapt n-am avut deloc dorinta de a se întâmpla.
Căci, vedeți voi, așa suntem noi oamenii, preferăm să dăm vina pe oricine și pe orice însă niciodată pe lipsa dorinței și a motivației proprii. Așa ne-am obișnuit încă din școala primară, să dăm vină pe explicațiile lacunare ale învățătoarei, pe gălăgia din clasă, pe materia grea și stufoasă, însă foarte greu simteam imboldul de a ne asuma dezinteresul și nepreocuparea. Atunci măcar aveam o scuză: nu voiam să avem de-a face cu furia și dojana părinților, dar acum singură scuză pe care o avem e că refuzăm să acceptăm realitatea: aceea că noi suntem singurii responsabili pentru tot ce se întâmplă și mai ales ce nu se întâmplă în viețile noastre.
Deci nu, eu nu mi-am dorit să mă las de fumat până acum, am făcut-o o dată 3 săptămâni să văd dacă pot. Și evident că am putut, am trăit, am respirat, nu am stat în sevraj, nu m-am urcat pe pereți. Și m-am apucat din nou. Asta pentru că nici măcar nu intenționasem nici macar un minut să mă las de tot. Că o veni și ziua în care mi s-o lua definitiv de ele, de asta sunt convinsă, dar până atunci n-am să mă lamentez că eu vreau dar nu pot, eu încerc dar nu-mi iese. Asta cu “Eu incerc” e cea mai subțire scuză pentru “Eu nu vreau“. Încerc dar….e ca și cum ai spune direct că nu vrei. Ori eu n-am de gând să fac asta. Știu că tutunul e nociv, știu că nu aduce nimic bun, știu toate efectele lui adverse. Știu. De fapt, noi fumătorii le știm cel mai bine. Asta așa că am tot întâlnit nefumători care încercau să-mi explice de ce nu e bine să fumezi. De parcă noi n-am trăi în aceeași dimensiune. Iar dacă tot continuăm să fumăm n-o facem în niciun caz din neștiință, pentru că, asa cum ziceam, știm mai bine decât ei cum stă treaba cu fumatul. De ce continuăm totuși? Aici fiecare are motivele lui pe care, dacă stăm să ne gândim, nu trebuie să le explice nimănui.