Sunt anumite expresii, acțiuni, atitudini care pur și simplu au fost adoptate conștient sau nu de majoritatea dintre noi. În primul rând, și cred că cel mai deranjant, este când cineva nu recunoaște că-i superficial. Și asta pentru că intotdeana această caracteristică a fost folosită cu cel mai peiorativ sens posibil. Dar să fim sinceri, cei mai mulți dintre noi suntem superficiali, că vrem sau nu să acceptăm asta, că ne place să credem că suntem profunzi și fix sensul vieții și metafizica kantiană nu ne lasă să dorim, adevărul e că oamenii cu adevărat profunzi sunt tot mai putini.
Faptul că asculți melodii deep, că îți place să scrii versuri despre nemurire, că încă mai crezi în suflete pereche nu înseamnă nici pe departe că ai o gândire profundă, înseamnă fix cu totul altceva, dar mi-e rușine s-o spun pe blog. Lăsând gluma la o parte, ce înseamnă să fii profund cu adevărat? Să vedem care e prima semnificație pe care ne-o dă prietenul nostru, DEXu`.
Câți dintre noi facem asta? Câți dintre cei pe care îi cunoaștem încearcă să vadă dincolo de aparențe, să înțeleagă cu totul ce se întâmplă cu el, cu ceilalți? Sunt puține momentele în care suntem dispuși să ne înțelegem și să ne analizăm pe noi, cât despre ceilalți….adevărul e că nu ne pasă sufiecent de mult de ei și de problemele lor ca să ne străduim cu adevărat. Și mulți dintre noi nici nu suntem înclinați s-o facem. Vedem lucrurile doar așa cum ni se arată, nu căutăm sensuri și înțelesuri distincte, nu vedem dincolo de ele. Și nici nu e de condamnat. Așa am fost construiți. Nu e o rușine să spui că ești superficial și mediocru mai ales ca nu esti singurul. Câți oameni sunt cu adevărat profunzi și inteligenti? Din ce în ce mai puțini, căci s-o zicem p`a dreapa, nu mai trăim demult în epoca filosofiei și a conceptelor. S-a spus tot, s-a inventat tot, acum doar se răstălmăcesc teoriile și se șlefuiește tehnologia. Am ajuns in acel punct terminus al stiintei si tehnologiei din care nu mai putem evolua ci doar redefini și îmbunătăți.
Toți trăim cu teama de a afirma ceva despre noi care ar putea fi interpretat ca un lucru negativ in urma caruia am putea fi judecați și etichetați. Adevarul e ca cel mai probabil așa o să se întâmple. Majoritatea o vor face involuntar. Da, dintre toate cel mai aprig e judecată sinceritatea. Nu v-ați trezit niciodată gândind despre cineva “Cum a putut spune asta despre el?” Eu da, am făcut-o de multe ori și de atâtea ori mi-am mușcat limba care nici măcar n-a apucat să rostească gândurile. Și am realizat că dacă ne-am permite reciproc să fim mai sinceri am putea fi mai buni, mai cinstiți, mai liberi. Ne aflăm în punctul critic în care ne e frică să fim sinceri cu noi înșine, ne e frică să ne recunoaștem slăbiciunile și neputința, iar expunerea punctelor noastre slabe în public ne sperie și ne demotivează.
Gândiți-vă cât de ușor ne-ar fi să ne autoeducăm și să ne îmbunătățim dacă ne-am recunoaște neajunsurile. Dacă vom continua să ne ascundem de noi înșine și să ignorăm ceea ce suntem, nu vom crește niciodată și nici mai buni nu vom deveni. Omul nu se schimbă așa peste noapte, nu vine nicio zână cu bagheta fermecată să ne ofere cadou abilitățile și calitățile pe care ni le dorim, doar noi singuri ne putem învinge temerile și ajusta slăbiciunile. Și abia după ce facem pasul ăsta mic pentru noi putem spune că suntem pe punctul de a-l face și pe cel uriaș pentru cei din jur. Căci doar vindecându-ne pe noi putem să fim atenți și prezenți și la nevoile celor din jur. Așadar, să construim poduri între noi și nu ziduri. Toți judecăm, toți etichetăm. Asa cum un personaj tare simpatic mie spunea: “Noi suntem suma tuturor oamenilor pe care-i întâlnim.”
Și pentru că s-a potrivit bine, va recomand să citiți acest post al Roscatei, un articol sincer, scris din suflet. Nu i-a fost rușine, teamă și nici nu s-a gândit vreun minut că va fi judecată. Câți dintre noi suntem în stare să facem același lucru? Câți pot recunoaște față de ei înșiși cum sunt cu adevărat? Sau mai bine zis câți nu simt teamă atunci cand vine vorba de a se descoperi pe sine?